Viața, dincolo de tăcere

Poate sunt eu ciudată, însă sunt convinsă, că mai sunt oameni care se gândesc ce va fi după ce ei nu mai sunt. Felul în care cei pe care îi iubești și care te iubesc vor trebui să meargă mai departe fără tine. Recunosc, idea mi-a fost sădită acum ceva ani de citirea unui studiu psihologic care avea ca subiect perioada de doliu pe care oamenii o țin în funcție de legătura pe care o au cu persoana dispărută. 10 ani e nevoie pentru a trece peste pierderea persoanei iubite, în cazul unei stingeri premature. Asta, fără a ține socoteala de timpul petrecut împreună. Prima mea pereche de bunici a murit la o distanță de câteva zile, pentru că bunica a refuzat să meargă mai departe fără jumătatea ei. 

Psihicul nostru este unul foarte complicat, la fel și modalitatea în care trecem sau nu peste dispariția cuiva din viața noastră - prieten, iubit, soț. De asemenea, trecem destul de greu și peste despărțiri - dacă persoana este mai melancolică și predispusă la perioade de depresie. 

Însă, peste tot și toate - cel mai important ar trebui să fie gândul că iubim, am iubit și vom iubi, că am fost, suntem și vom fi iubiți. Astfel, dacă ne concentrăm pe pierdere uităm să ne bucurăm de fericire. 

M-am gândit mult dacă să scriu articolul acesta, însă filmulețul m-a inspirat - pentru că sunt convinsă că fiecare dintre noi are o aceea persoană a cărei prezență (sub formă de poză, mesaj sau voce) face ca totul să fie mai bine. Îți sugerez să urmărești toată seria LOVESICK și apoi să faci un exercițiu zilnic, în care să scrii pe un bilețel măcar un lucru frumos care te-a făcut să zâmbești. Pune-l într-o cutie și fă asta în fiecare zi, timp de un an. Apoi în momente în care crezi că viața e urâtă - deschide cutia și citește-le...