Statui vivante

Când ești genul de persoană care după 5 minute de stat locului are cârcei, curiozitatea pentru oamenii care prin meseria pe care o fac aleg să stea nemișcați se transformă în obsesia de a afla: cum fac?

Zilele acestea în București are loc Festivalul Internațional al Statuilor Vivante organizat de către Teatrul Masca și joi am acceptat invitația celor de la Blogal Initiative de a merge la Casa Filipescu Cesianu - aflată în buricul Bucureștiului pentru a vedea reprezentațiile.

Trebuie să rescunosc 3 lucruri care au legătură cu acest eveniment și pe care le-am descoperit treptat pe măsură ce am înaintat în scenariu:

1. Sunt încă locuri în București care mă surprind prin faptul că habar nu aveam de ele (și mă mândresc că îmi cunosc orașul extrem de bine) chiar dacă erau sub nasul meu și am trecut pe lângă de nenumărate ori în viața mea de blogger. Acesta este cazul și Casei Filipescu Cesianu, aflată la intersecția dintre Calea Victoriei cu Strada Sevastopol. Fosta reședință a avocatului Constantin Cesianu este azi parte din Muzeul București. Gradina și casa sunt superbe și te sfătuiesc să le vizitezi fără să aștepți un moment festiv. Liniștea și iarba găsite pe marginea celei mai (probabil) aglomerată arteră a capitalei te vor uimi. Restul e poveste ;) 

2. Cei de la Teatrul Masca sunt niște oameni de excepție - de la actori, până la cei care fac muncă din spatele scenei - cu toții se ocupă de a face cunoscută arta teatrală (sub orice formă) oamenilor de rând ca mine. Aflat la a șasea ediție, Festivalul aduce la București artiști internaționali ai acestei arte și și-a dedicat reprezentațiile maestrului Brâncuși.

3. Pasiunea merge mână în mână cu profesionalismul - să stai vopsit din cap până în picioare pe 40 de grade la umbră, îmbrăcat cu diferite haine, unele mai frumoase ca altele, copii să te tragă de trena rochiei și cu toate astea să nu îți ieși din rol, nici măcar o clipă asta înseamnă să fii un bun profesionalist. Iar la asta se adaugă pasiunea pentru actorie, pentru că statuile transmit totul doar prin limbaj non-verbal și mimică. Iar în România unde actorii sunt plătiți cu un pic peste mediu pe economie, la final de lună nu îți rămân bani ci îți rămâne pasiunea, focul acela interior care te macină dacă nu faci ceea ce îți place. Și zi de zi, ei urcă pe scenă și fac asta cu profesionalism, iar asta înseamnă să îți pese de cei care îți dau din timpul lor.