Maraton?

Acum ceva vreme mi-am pus în cap să alerg un maraton. Nu pentru premiu, ci pentru a îmi demonstra că pot - de la o vreme realizezi, dacă ești norocos o faci devreme, că singura competiție sănătoasă în viața e cu tine însăți/însuți. Cum voiam să îmi demonstrez că pot, am început antrenamentele - azi, un km, mâine doi - încet, încet. Oloagă sunt de când mi-a plăcut ski-ul prea mult, și mi-am distrus un menisc și ceva ligamente încrucișate la piciorul stâng. Apoi viața agitată din coorporație, combinată cu stângăcia mea și tocurile de 12 au făcut ca și ligamentele de la celălalt genunchi să cedeze. Durerea a devenit parte din viața mea sportivă, iar antrenamentele se desfășoară sub premiza dacă reușesc să mă dau jos din pat fără să înjur de durere. Doamne fer' - nu că aș înjura vreodată, doar că fața mea câteodată se schimonosește în așa fel încât citindu-mi non-verbal, poți fi convins(ă) că înjur cu sârg - dar este felul meu de a le face coaching cu genunchii mei și de a îi convinge să mă poarte și azi pe bandă. Încă nu sunt convinsă că voi reuși să parcurg cei 42 de km, însă de fiecare dată când vreau să renunț - îmi spun că odată și odată în viață fiecare dintre noi trebuie să simtă bucuria de a îmi își fi depășit o limită auto-impusă. 

Și, cum mă gândeam la nemurirea sufletului mă lovește reclama asta....

Some time ago I made my mind up to run a marathon. Not for the price, but in order to prove my self that I can do it - at one point in life you realise, if you are lucky you come to this conclusion young, that the only healthy competition is with yourself. Since I wanted to prove my self that I can, I started training - today a km, tomorrow two - slowly, slowly. Crippled by the love for sky, I ruined a meniscus and some cross ligaments on the left knee. Afterwards busy corporation life, along my clumsiness and 4 inch heels made my right knee ligaments to run for the hills. Pain became a part of my sport life, and trainings take place now under the sign of my ability to be out of the bed without writing a pain related curses book. God forbids - not that I would ever use foul language, except the fact that my face makes funny moves in a certain way that if you read my non-verbal you can make a bet that I am releasing curses - but it is my way of coaching my knees to support me just one more time on the treadmill. I am still not convince that I will be able to go for all the 42 km, but every time the though of giving up comes to my mind I tell my self that at one point in life everyone should feel the joy of overcoming a self impose limit.

And, while I was thinking about the laws of the universe this commercials hits me....