Despre zile proaste și oameni buni

În seara aceasta, la un eveniment m-am întâlnit cu cineva cu o carieră în spate, care în urmă cu un an a participat la un training de al meu, din partea sponsorului proiectului. Este o persoană timidă, pentru care vorbitul în public este o tortură fizică care se lasă cu lacrimi și urme adânci. Împreună am reușit să lucrăm un pic la asta, încât să transformăm oratoria doar în tortură cu lacrimi, dar am scăpat de urmele adânci. Deci un progres :). Pentru mine să mă văd cu S. este mereu o plăcere care izvorăște de undeva din interior: fața îi strălucește, are cel mai sincer și larg zâmbet pe care l-am văzut la o femeie, iar vocea i se încălzește când vorbește despre pasiunea mea pentru training. Da, ai citit bine - când vorbește despre pasiunea „mea”, nu a ei. Când am intrat în sala mare, am căutat-o din priviri, pentru că zâmbetul ei mereu mi-l scoate pe al meu la iveală și aveam nevoie de asta. Ne-am văzut însă ceva mai târziu, când mi-a acordat una dintre cele mai strânse și sincere îmbrățișări primite în ultima vreme. M-a luat apoi să îi cunosc șeful căruia îi împuiase capul cu povești despre workshop-urile ținute de mine și despre pasiunea „mea”. Felul în care îi strălucea fața când vorbea despre tot, m-a șocat.

Sunt clipe în viață, în care până și cele mai optimiste persoane se găsesc cu moralul sub nivelul mării. Pentru cei cărora zâmbetul le stă mereu pe față, momentele pe minus sunt cu atât mai dificile pentru că sunt rare și greu de abordat. Așa că fac ceea ce fac atunci când au plusuri multe, zâmbesc, analizează lucrurile și încearcă să găsească părțile bune. În perioada în care adun minusurile, Universul îmi scoate în cale oameni ca S, poate pentru a îmi da o mână de palmă peste ceafă și pentru a mă face poate să realizez ceva.

Pășesc în lumina reflectoarelor și văd în fața mea o gașcă de oameni geniali care îmi zâmbesc și care mă aplaudă în picioare, făcându-mi inima să bată tare și să îmi simți stomacul la gât. Ei au intrat în Asociație Studențească în același an în care eu m-am alăturat ca trainer voluntar. Când spun că nu îmi place să vorbesc în public toată sala râde, eu sper doar să nu mi se vadă lacrimile, să nu transpire emoția pe care o simt și să îmi găsesc cuvintele prin care să le transmit cât de mult înseamnă pentru mine energia lor și felul în care ei motivează sute de oameni să devină mai buni prin proiectele pe care le fac, ca voluntari. Habar nu au spectatorii mei că au fost multe dăți în care am învățat de la ei ce înseamnă profesionalismul, m-au ajutat să îmi regăsesc motivația și văd ce înseamnă prietenia necondiționată. M-au făcut să îi invidiez pentru amintirile care îi leagă, în același timp în care ridicam o mulțumire universului pentru ale mele :), printre care se numără o mulțime legate de ei.

Ultimele zile au năvălit peste mine cu multe feedback-uri care m-au făcut să mă gândesc serios la activitatea mea de training din zona voluntariatului. Fiecare clipă pe care o trăiesc și pentru care sunt recunoscătoare, este specială datorită oamenilor care îmi trec calea. Și cumva, ei sunt cei care consideră că trebuie să îmi mulțumească mie. Oare sunt conștienți că felul lor de a fi, prin cuvintele pe care le spun și prin acțiuniile lor m-au făcut să fiu ceea ce sunt azi și că cea care ar trebui să fie recunoscătoare sunt eu? 

Imaginea care mi se reflectă din oglindă este aceea a unei fetițe plină de complexe și întrebări ciudate despre viață, cu pistrui, păr lung și gusturi ciudate la îmbrăcăminte. Iar imaginea aceasta nu este a unui om matur care poate fi responsabil și cu atât mai mult nu este omul pe care feedback-urile îl descriu.Eu sunt așa cum mă fac ei să fiu, imaginea mea este de fapt oglinda lor. Cuvinte ca „ai schimbat ceva în mine”, „tu ești motivul pentru care” sau „m-ai ajutat să” spuse cu zâmbete largi și ochișori strălucitori sapă în mine șanturi adânci și vibrează în capul meu, la fel cum făcea oratoria pentru S. Pentru că totul stă sub greutatea responsabilității - fiecare acțiune, cuvânt sau gest modifică o traictorie, întocmai ca efectul fluturelui. Iar fetița cu pistrui, complexe și întrebări ciudate despre viață nu poate face asta, dar oamenii care vin în fața ei, muult mai maturi ca ea pot și o fac. Doar că mi-am promis acum ceva ani că nu voi mai fugi, ci voi sta și voi trăi fiecare clipă (atâtea câte vor fi) cu soicisim, cu zâmbetul pe buze și la maxim. Iar ei, cei care au fost sau vin la trainingurile mele prin lucrurile care mă învață, prin cuvintele pe care le spun și prin faptul că mă lasă să fiu parte din experiența lor mă pun să mă achit de promisiunea de mai sus, moment după moment, fără măcar a știi că o fac - iar pentru asta le sunt recunoscătoare.

Sper doar ca ei să fie mereu acolo (ca în această seară) atunci când viața îmi dă mai multe minusuri decât pot număra și când uit să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am pe plus. E 4 dimineața când scriu acest post, singura melodie care îmi vine în cap este una pe care un coleg mi-a arătat-o după un training care m-a făcut să plâng. Cumva, piesa asta mă face mereu să șterg orice cută de pe frunte și să îmi ridic colțurile buzelor într-un zâmbet.