Despre curaj

A trecut multă vreme peste tratament și analize până să vorbesc despre ce înseamnă să ți se spună într-un cabinet sinistru de alb al unui doctor recomandat că pe o scară de la 1 la 5, tu ești la 4 în a avea cancer. Nu am scris imediat pentru că eram mult mai prinsă în lupta internă cu privire la viitorul meu, așa cum nu voi scrie nici despre povestea depresiei mele pentru că nu am idee de ce o am. Sunt alte persoane ale căror povești sunt mai inspiraționale ca ale mele și care pot atinge mai multe vieții dacă împărtășesc idei decât o poate face povestea mea odată spusă, însă lupta mea este cea mai importantă pentru că e a mea. 

Am citit tot ce se poate citi pe subiect, am vorbit cu specialiști, și am făcut tot ce se putea. Singurul lucru care m-a ținut mereu la suprafață a fost alegerea mea de a nu mă da bătută. Unii o numesc curaj, alții o numesc dorință de supraviețuire, alții o numesc nebunie, alții spun că am medicamentație bună. Eu o numesc auto-educație - a fost nevoie de ani întregi în care am lucrat zilnic cu mine pentru a îmi dezvolta abilitatea de a face și din zilele proaste, ceva frumos. De a alege să văd lucrurile bune în cei din jurul meu și în ceea ce îi definește. De a mă ridica din pat, deși am momente în care sentimentul de a fi învelită cu capul pe pernă este singurul lucru care îmi încălzește sufletul. De a trece peste inițiala reacție de „mai dă-o încolo, îmi bag picioarele în tot” și a încerca să văd care este soluția de a rezolva lucrurile nasoale peste care dau. Da, sunt plină de energie, pentru că așa am fost mereu, și când ea scade dansez până la epuizare, până când fac bășici în talpă, până îmi cedează picioarele operate și coloana refuză să mai colaboreze și mă lasă plângând de durere. Atunci îmi amintesc că e atât de ușor să rămâi jos sub greutatea greșelilor și că în lume sunt mai multe persoane care se vor bucura de a te vedea la pământ, și vor face tot posibilul să te țină acolo decât cei care te vor încuraja să te ridici și care vor crede în tine. Și zâmbesc, pentru că's curajoasă, am învățat să merg mai departe în ciuda tuturor. Plus, mulțimea care m-ar dori jos va fi, ca întodeauna, plină de resentimente la adresa mea pentru că m-am ridicat și conform lui House: 

Slide1.JPG

Da, si eu ca o persoană optimistă, veselă, pozitivă sau cum vrei să mă numești am zile proaste, momente nasole și nori de furtună în viață, uneori mai multe decât ai crede - însă ceea ce mă diferențiază este de fapt un singur lucru: felul cum privesc situația, trag adânc aer în piept și caut soluții. Lucrurile oricum se vor întâmpla însă reacția mea la ele s-ar putea să le schimbe finalitatea, iar dacă fac din țânțar armăsar, există o mare probabilitate să îi afectez și pe alții. O altă versiune, mai romantică este că am învățat să îmi aleg bătălia sau cum zice Mark Manson - aleg unde să îmi pese.

Așa este și cu depresia, este parte din mine, cu explicații sau fără, este acolo - însă să aleg să lupt, deși nu am chef să o fac, să aleg să zâmbesc deși nu simt că aș vrea, sau să ascult oamenii care se plâng de probleme superficiale când îmi vine să le dau un pumn în față pentru a îi trezi la realitate și să îți dea seama de penibilitatea cuvintelor lor - totul stă în asumarea că în viață e nevoie de curaj pentru a merge înainte. Și mai este o leacă despre acceptarea lucrurilor pe care nu le poți schimba sau nu le mai poți schimba, și iar este o mare nevoie de curaj.

It has been a long time that passed over the treatment and medical tests before talking about what it means to be told in a white creepy medical office by a higly recommended doctor that on a scale of 1 to 5, you are at 4 with cancer. I did not write right away because I was much more involved in the internal struggle about my future, I will not write the story of my depression - cause I have no clue why is there. There are other stories more inspirational than mine and that once shared can tough more lifes than my personal story, but my struggle is the most important because it is mine.

I read everything that can be read on the subject, I talked to specialists, and I did everything I could. The only thing that kept me on the surface was my choice of not giving up. Some call it courage, others call it survival, others call it insanity, others say I have good medication. I call it self-education - it took years to work with me daily to develop my ability to transform even the bad days into something beautiful. To choose to see the good things in those around me and what defines them. Getting out of bed, though I have moments when the feeling of being wrapped with my head on the pillow is the only thing that warms my soul. To overcome the initial reaction of "f*&$ this, I am going to Wonderland" and try to see what is the solution to solve the crappy things that come my way all the time. Yeah, I'm full of energy, because that's how I've always been, and when the level drops down I dance my self to exhaustion until I get blistering in the soles fo my feet, until my operated legs crash and the spine refuses to collaborate and leaves me crying in pain. Then I remember that it's so easy to stay down under the weight of mistakes and there are more people in the world who will enjoy seeing you on the ground and will do their best to keep you there than those who will encourage you to go up and believe in you. And I smile big, because I'm courageous, and I've learned to go on ahead despite of them all. Plus, the crowd that would want me down will always be resentful  because I got up and, according to House:

d30d8a2af507de3f155a979302106740.jpg

Yes, even me as an optimistic, cheerful, positive person, or whatever you want to call me, I have bad days, bad moments and storm clouds in my life, sometimes more than you think - but what distinguishes me is actually one thing: I look at the situation, I take a deep breath and look for solutions. Things will happen anyway, but my reaction to them may change their ending, and if they make a a big show out of nothing, there is a high probability of affecting others. Another, more romantic version is that I learned to choose my battle, or as Mark Manson says - I choose where to give a f*&$.

Same goes with the depression, it is part of me, with or without explanation, it's there - but I choose to fight, although I do not want to do it, I choose to smile although I do not feel like itt, or to listen to people who are crying out on superficial problems when all I dream is to punch them in the face in order to wake them to smell the reality and realize the embarrassment of their words - it's all in accountability that you need courage to move on. And a little about accepting things that you can't change or not anymore, and once again courage is needed.